Știți cum încep acele întâlniri ale alcoolicilor anonimi? Încerc și eu să va povestesc, într-un stil asemănător, cum de s-a întâmplat să devin apicultor pasionat.
Sunt Marian Stoica, și sunt apicultor pasionat!
Am descoperit apicultura în anul de grație 2010 și de atunci nu mai reușesc să mă vindec.
- Contextul
Prin 2009, având un copil de 3 anișori am început să ne punem problema creșterii sale cât mai sănătoase și creșterea unui copil pe unul din bulevardele cele mai agitate, aglomerate și poluate ale Bucureștiului nu era o varianta prea potrivită.
Având, în județul Dâmbovița, o gospodărie a bunicilor soției care stătea de vreo 10 ani în paragină am hotărât în toamna lui 2009 să înființăm acolo o mică livada. Probabil datorită faptului că toată copilăria am poftit la o cireașa, un măr, o vișină, o piersică, o pară, etc, etc, pe care să le culeg fără a sări vreun gard străin, mi-am stins această suferință plantând atunci toate soiurile de pomi fructiferi pe care i-am găsit. O livada amalgam în care copii mei vor găși ce fructe vor dori. O livada care va crește împreună cu ei și de care sperăm să se bucure la un moment dat și copiii lor.
În vara primului an de grădinar am descoperit speriat o familie de albine care se pripasise, cine știe de pe unde, într-un spațiu dintre o ușa zidită și un zid de cărămidă.
- Frica și instinctul ucigaș.
Îngrozit de albinele care îmi puteau „musca” pe al meu copil m-am trezit la un moment dat cu un spray de muște în mâna hotărât să le extermin. Și atunci, pivind dute-vino-ul micilor insecte de la gaura care aveam să aflu mai târziu că se numește „urdiniș”, am întârziat o clipă și mi-am pus întrebarea „dar de ce să le omor, nu s-ar putea face totuși ceva?”
- Secunda de umanitate
Mi-am dat seama ceva mai târziu că atunci, cu sprayul ăla de otravă în mâna, am trăit fracțiunea de secundă care mi-a schimbat viața pentru totdeauna.
Punându-mi întrebarea respectivă și căutând răspunsul, am apelat „ca orice om” la google. Și mi-am petrecut timpul în tovărășia google-ului până pe la 5 dimineața pentru că am dat de o lume care m-a fascinat și m-a cucerit fără speranță de vindecare. Lumea apicolă.
- Documentarea și decizia
Prima familie de albine era stabilită, așa cum am spus, în spațiul dintre ușa și un zid exterior de cărămidă. După prima fază de documentare rapidă, hotărât deja să încercăm să le păstrăm, am cumpărat cele de trebuință și am purces la scoaterea lor din locul respectiv pentru a le adăposti într-un stup sistematic.
Am rețineri în a vă descrie cum eram echipat, pentru că nu prea iubesc situațiile în care se râde de mine. O fac totuși de dragul adevărului… Îmbrăcat cu un combinezon apicol, cu masca de rigoare, câteva perechi de haine pe dedesubt, cu mănuși și izolat foarte bine cu folie strech, știți din aia folosită la ambalarea paleților, arătăm probabil că Bruce Willis în Armagedon.
Înainte de asta tot ascultam prin interior zumzăitul albinelor dincolo de ușă, de unde de-abia se auzea un mic zgomot.
- Spaima și fascinația
În momentul în care am deschis ușa, cele 7 limbi ale fagurelui construit de albine s-a rupt, despărțind cuibul, o parte lipită de ușă iar o altă parte lipită de zidărie. Și atunci am trăit o spaimă profundă.
(foto: Prima mea familie de albine. arhivă personală)
Nu vă povestesc despre nebunia care s-a creat, sute de albine repezindu-se la mine cu acele lor pentru a-și apăra cuibul și despre paralizia care m-a cuprins, nemai fiind capabil să mă mișc, așteptându-mi sfârșitul doborât de sutele de ace. Spaima inițială a dispărut pe măsură ce costumația de cosmonaut își dovedea eficientă și ușor ușor a dispărut definitiv, făcând loc curiozitățiii și unei stări aparte în timp ce le urmăream. Convins acum că am scăpat cu viață, am început să le urmăresc și am stat o vreme holbandu-mă că vițelul la poartă nouă, până când a mea soție a început să dea semne de îngrijorare de afară și să mă strige. M-am desmeticit, am închis ușa la loc și m-am retras afară să stabilesc ce am de făcut mai departe
- Vina și vindecarea
Am reușit atunci să mut familia din acel loc într-un stup sistematic, pornind astfel într-o călătorie personală fascinantă.
(foto: Prima mea familie de albine, mutată în stup. arhivă personală)
(foto: Prima mea familie de albine, mutată în stup. arhivă personală)
Primul meu pas în apicultură a avut însă costuri emoționale uriașe pentru că în acest proces de mutare a albinelor, din neștiință și o pregătire pe care nu o aveam am omorât foarte multe albine, care au rămas în interiorul încăperii. Chiar dacă familia a supraviețuit și ulterior au procreat alte familii din cea inițială, albinele omorâte în cele câteva zile mi-au creat o vină uriașă de care m-am vindecat, sper, foarte greu.
- Responsabilitatea
Acum, apicultorul care sunt azi, am reușit să îmi vindec această rană, înțelegând că vină nu mă va ajuta și că în locul acestei vinovații trebuie să pun responsabilitate. Ceea ce și încerc să fac în fiecare zi pe care mi-o petrec alături de abine sau implicat în proiecte legate de ele. Parte a acestei responsabilități este și timpul pe care mi-l petrec alături de oameni mari și mici, încercând să le insuflu dragostea și grijă față de albine.
De asta spun atunci când mă descriu, că nu sunt altceva decât un apicultor pasionat și responsabil.