Ieri, am fost în vizită la oraș. Nu la București, ci la Găești, un mic orășel de provincie, care este cel mai apropiat de LaStupina. Am fost să facem ceva cumpărături de materiale.
Când ne-am întors, ne-am trezit în mijlocul unui roi de albine care tocmai traversa strada. Am apucat să-i atrag atenția soției, care la rândul ei a apucat să intre puțin dreapta și să parcheze mașina, fix în mijlocul roiului, care intenționa să se așeze pe un monument al orașului.
Tot ce am avut de făcut a fost să scot repede din mașină o roiniță pe care o aveam pregătită pentru asemenea situații, să o deschid și voilà!
Albinele au ales-o imediat drept viitoarea lor casă.
Am făcut și un mic filmuleț cu telefonul.
Te rog să fii atent/ă la reacțiile trecătorilor:
Unii nepăsători trec cu telefoanele la ureche, ratând evenimentul zilei pentru micul orășel, alții în viteză, încercând să își ascundă fricile, iar alții plini de curiozitate.
Copiii sunt copii si toți se bucură la fel, indiferent de ce am crede noi adulții.
Aseară mă uitam pe PRO TV,
chiar dacă nu mai sunt de multă vreme un un mare fan al televizorului.
E o emisiune vineri seară, Românii Au Talent, cred că știți despre ce-i vorba, nu insist.
Uitându-mă așa… cu un ochi… am prins tocmai când cânta un grup de copii
cu dizabilități. Nu am prins foarte mult din ce au făcut ei pe scenă însă
important este că am prins finalul.
Și finalul m-a făcut să lăcrimez, Văzând cum se bucurau copiii aceia minunați,
de aprecierea publicului. Și lacrimile mele nu erau lacrimi de milă, ci pur și
simplu lăcrimăm de bucurie împreună cu ei.
Apoi nu a mai trecut mult și a apărut pe scenă o fetiță, care într-un număr de dans fabulos, m-a ținut cu ochii pironiți în televizor. Las deoparte frumusețea dansului, a expresivității sale deosebite, însă pur și simplu nu am înțeles cum putea să plutească de-a dreptul în aer, de parcă ar fi fost o filmare cu încetinitorul. Atunci am înțeles la ce se referă expresia ”plutești pe ritmurile dansului”
Și finalul ei m-a făcut să lăcrimez. Bucuria aia imensă, la primirea ”butonului
de aur” și sinceritatea specifică unui copil din cuvintele ”Visam, da.. dar nu
credeam că o să se întâmple”
Nu știu cum fac cei de la
PRO TV de reușesc să producă atâta emoție, dar până la urmă asta e jobul lor…
Aseară au fost magicieni cu adevărat.
Eu ce vreau să zic… Copiii sunt aceeași. Și că ochii mei au lăcrimat la
fel, și pentru copiii ai căror ochi se bucurau fără să vadă și pentru micuța
Ema care s-a ales cu un buton de aur.
Și am vrut să scriu asta, într-un anumit context, pentru că tot aman de
câteva zile.
Vreau să va spun că aveți și voi ocazia să va convingeți de miracolul copiilor care sunt pur și simplu copii, indiferent de abilitățile sau dizabilitățile lor.
Mergeți pe 09 și 10 martie în foaierul circului Metropolitan unde veți primi energia a, poate sute de copii care se vor bucura împreună. Copii de toate felurile, vârstele, și talentele, pur și simplu copii.
Ne veți întâlni și pe noi acolo, pentru că vom aduce din nou albinele în mijlocul copiilor.
Mergem cu atelierul „Micul Apicultor” pentru că albinele încep de-acum deplasările prin care transmit semnalul, cu ajutorul nostru, că de la copii avem mari speranțe. Speranțe că vor reuși să regleze defecțiunile unei lumi pe care le-o lăsăm așa cum este azi.
Și copiii se vor bucura să le vadă în aceeași măsură în care și ele vor transmite bucuria că iată, vine în sfârșit primăvară.
De-ar veni odată primăvara peste toată omenirea să ne putem trezi la o altă viață…
(Acum, înainte să scriu, am căutat pe net și am văzut spectacolul copiilor. Miraculos!)
Ție ce impresie ți-a lăsat emisiune de aseară? Te-ai uitat? (Stai liniștit, nu trebuie să-mi spui c-ai lăcrimat, dacă te rușinezi…)
