Cum comunica plantele cu insectele? Mai tineti minte cand va plimbati prin padure si ii ascultati zgomotele? Daca nu, poate ar trebui sa lasati departe stresul zilnic si sa mai faceti o plimbare prin padure 😊 Stiti cum ne plimbam si cat ne incarca sa ascultam padurea, chiar daca stiintific ea nu “poate emite sunete”?
Ei bine, se pare ca acest lucru ar putea sa se schimbe putin…
Conform theatlantic.com, doi cercetatori, Lilach Hadany si Yossi Yovel de la Universitatea din Tel Aviv, au facut niste experimente cu rezultate foarte curioase. Ei au aratat ca unele plante pot auzi sunetele polenizatorilor si ar reactiona prin indulcirea rapida a nectarului.
In alte experimente, au aratat ca sunt plante care pot si emite sunete, pe o alta frecventa decat cea perceptibila de oameni, dar care pot fi auzite totusi de la distanta.
Pornind de la studiile celor doi cercetatori, se pare ca lumea stiintifica este mai predispusa sa creada ca plantele pot auzi, decat sa creada si varianta ca plantele sa poata emite sunete.
Da, mie imi pare tare credibil ca o planta sa isi dozeze resursele in a produce nectar si sa le amplifice atunci cand “aude” polenizatorii si sa il indulceasca mai tare. Astfel poate Evita degradarea nectarului de microbe sau consumare lui de insecte nepolenizatoare.
Zgomotul unei albine in zbor este semnalul perfect.
La fel si cu eliberarea polenului, care este mai abundent atunci cand planta simte vibratiile pe frecventa potrivita a unui polenizator salbatic sau al unei albine. Florile plantelor au un rol corespunzator urechilor, vibratiile fiind receptate prin petale.
Aceste sunete informative, ar putea fi oare generate intentionat de plante? Ar putea exista o comunicare intre plante si prin intermediul sunetelor.
Parca pare mai credibil acum ca unele plante se dezvolta mai bine intr-un spatiu unde se aude muzica. Sau acele povesti cu cele 2 plante, care se dezvolta diferit in aceleasi conditii, diferenta fiind ca uneia i se vorbeste/transmite pe un anumit ton, cu iubire si alteia cu ura.
Parca nu mai pare doar o poveste…
Sursa si articolul complet: theatlantic.com